Anunt

Hello, hello, people!

Am realizat acest mic anunt, pe un blog aparent uitat de timp, pentru a anunta ca acest blog va fi preluat de cineva care, sper eu, se va ocupa mai bine ca mine de el.
So, we'll keep you posted!

Coming soon...

Coach Carter Review

50 Berkeley Square

Cea mai bântuită casă din Londra.

Vi se pare sugestiv acest titlu, nu? Desigur că este fiindcă această casă aflată pe strada Berkeley la numărul 50 este cea mai bântuită locuinţă din întregul oraş. Incredibil, nu e aşa?

Am un prieten care a trecut prin zona aceea într-o seară, acum un an şi ceva. El, desigur, fiind împotriva fantomelor, ştiind sigur că ele nu există. Sau măcar încerca să se convingă de acest fapt. Însă, când trecea prin faţa acelei clădiri, a văzut lumini albastre ce  erau mult prea puternice pentru a proveni de la o lampă. Şi ce căcat de lampă are culoarea asta? A stat să privească casa aproximativ o oră şi a văzut cum culoarea se modifica. Devenea albă, apoi albastră şi neagră. 

Am studiat puţin pe net acest "fenomen" şi am descoperit mai multe povestioare - adevărate sau nu - despre această locuinţă, considerată a fi cea mai bântuită din Londra. Şi, ca să nu îmi uit ideea, aş vrea să le împărtăşesc cu voi. 

O familie s-a mutat în respectiva casă, iar fetiţa lor - de opt ani, din câte ţin minte - stătea în camera de la ultimul etaj, cea în care sunt respectivele fantome. Ea, într-un final, nu a mai dorit să stea acolo fiindcă vedea un om stând în picioare la capul patului ei.

 Fata unei alte familii a simţit un miros neplăcut în această casă, la ultimul etaj, miros ce se asemăna cu cel al urinei animalelor.

 De asemenea, mai multe persoane au locuit în respectiva casă, dar doar o singură persoană a ieşit vie din locuinţă, după o intersectare cu fantomele. Majoritatea ori au înnebunit, ori au murit.

 Celebră este povestea unui bărbat care, după ce a auzit povestea despre fantome, a decis să doarmă o noapte singur în camera de la etaj. Acesta i-a spus femeii ce avea grijă de casă că, dacă avea să sune o dată din clopoţel, totul era în regulă, iar dacă suna de două ori, trebuia să vină cu rapiditate la el. Seara, la 30 de minute după intrarea sa în cameră, s-a auzit doar un singur zgomot de clopoţel, semn că totul era în regulă, teoretic. Apoi s-au auzit ţipete, un zgomot de pistol şi clopoţelul sunând nebuneşte. Când ceilalţi oameni au dat buzna înăuntru, l-au găsit pe bărbat mort pe jos, cu o privire terifiată pe chip.

 Să nu uit. O femeie care a intrat în casă, a văzut pe un perete un aviz de la poliţie din 1900 şi ceva pe care scria că la ultimul etaj nu trebuia să se amenajeze nimic, să nu doarmă nimeni şi să nu se depoziteze nimic din cauza fantomelor.
Astfel, aceasta este povestea casei de pe Berkeley Square, la numărul 50.

Hope you liked it :).
Au revoir

O să revin cât de curând cu o istorisire despre fantomele din Turnul Londrei :D.

Leapşă.

Leapşă.

Având în vedere că mă plictisesc şi că nu am prea mult chef să scriu, am să fac o leapşă furată de peee.. blogul lui Addeh. But shhht! Nu trebuie să ştie, ok, guys? :))

Ai o poreclă?

Da,Metal/Buzz şi pe restul nu vreţi să le ştiţi :]].

Unde locuieşti?
London, UK.
Ce înălţime ai?
1, 82 : D
Ai zi onomastică?
Nu, nu am :))). Pe lângă faptul că sunt forevăr alone, sunt şi aşa de sărac de nu îmi permit o zi de naştere. 8 august.
Cu ce te ocupi?
Scriu, fotografiez, snowboarding, skateboarding, biking.
Ai fraţi sau surori?
O soră.
Limba maternă?
Română.
Limbi vorbite?
Engleză, spaniolă, germană.
Colecţii?
Am nişte monede din alea vechi, păstrate de bunică-miu.

Număr la pantofi?

45.
Şcoli absolvite
Şcoala Generală a Leneşilor :>.

Materia preferată?

Literatură, germană, puţin chimie.
Ce hobby-uri ai?
Scriu proză, snowboarding, skate, fotografiez, blogging etc.

Bani de buzunar?

Am. Vrei? :))
Dorinţa?

Să merg în jurul lumii.

Vise?

Da, am :)).
Număr norocos? 

27.
Ai vrea să revezi...
Boston - ul.
Ai animale de casă?
Trei pisici.

Sentimentul cel mai preţuit?

Prietenia.
Care a fost cea mai frumoasă zi din viaţă? 

Sunt multe :-j.

Forever alone day

 Forever Alone Day

Iată că a venit şi vestita zi numită Valentine's day. V-aş putea înşira istoria plictisitoare a acestei zile, dar sunt sută la sută sigur că nu sunteţi pasionaţi de un copy/paste lung şi fad. ... Sau sunteţi? Să spunem că nu .
Pot să spun fără nici un fel de regret că detest ziua asta. Nu pentru că nu am niciun date or something like this, dar pentru că mi se pare o tâmpenie uriaşă. De ce trebuie să fie o zi în care să îţi mărturiseşti sentimentele? De ce nu poţi să o faci într-o zi normală, din săptămână. Şi Cupidon! Hahaha, bine că vine unu şi te înţeapă cu o săgeată în posterior. PE BUNE?! Nici nu vreau să ştiu ce o să se inventeze în continuare. Mi-e şi frică să mă gândesc :]]. 
Aşadar, ziua asta a început destul de penibil - poate mult mai penibil decât mi-aş fi dorit vreodată. M-a trezit soră-mea care a SĂRIT pe mine cu mâţa în braţe. Trebuia să mă aleg cu o zgârietură? Ei bine, am făcut-o. Şi cum e să îţi dea soră-ta o cutie de bomboane în formă de inimă? well, stupid :]]. Măcar au fost bune :-?.
Şi miile de SMS - uri gen: ' am prieten/ă ' ,  ' petreci cu mine? ' , 'ne vedem?' şi alte căcaturi pe care nu doresc să le scriu aici. Şi la televizor, şi pe net.. Peste tot marea tragedie VD. Deja vreau să mă culc şi să mă trezesc mâine, pe 15 februarie şi totul să fie uitat, totul să revină la normal. Cer prea mult? NU.
M-am trezit cu prea multe cutii de bomboane în faţa casei - fiecare cu o formă inventivă şi, probabil, cu ciocolată bună înăuntru. Da, şi fiecare cu un bileţel pe care scrie numele şi numărul de telefon. Really?!
Da, şi soră-mea îmi spunea că sunt pe facebook nu ştiu câte persoane ' in a relationship ' , chestie pusă azi la 12 noaptea, speşăl pe VD. Am râs de am murit, sincer :]]. Dar în fine, dacă aşa vor oamenii, nu mă pot opune.
Şi ce m-a amuzat cel mai mult? Un prieten, care o să iasă azi cu iubită-sa, este pur şi simplu îngrozit. De ce? Pentru că prietena sa i-a făcut un plan foarte bun. O să o ducă la film, o să se plimbe ţinându-se de mână prin parc, o să se sărute, iar el o să fie cel mai romantic tip pe care ea l-a cunoscut - toate astea, după părerea ei. Şi să nu uităm trandafirii şi ciocolata! Săracul, îmi pare rău pentru el, ce să zic. Dar... Tot e mai bine să fii forevăr alone.
O, da, ce îmi place chestia asta cu FOREVER ALONE DAY, e mult mai amuzant ca VD. Mult, mult! Şi sună aşa bine :-?. O să îmi fac şi un tricou cu asta :]].
Cam atât am avut de spus :D.
Aşa că vă urez un VD/FOREVER ALONE DAY fericit!

Pretty Little Liars

Well, în iarna asta am fost constrâns să vizionez celebrul serial Pretty Little Liars. Nu contează de cine, dar am vizionat 15 episoade din primul sezon, iar după aceea nu am mai avut timp liber ca să îl văd.
Să începem cu serialul :).

Serialul.

Aşadar, ideea mi-a plăcut şi, de asemenea, mi-au plăcut şi persoanjele. În special Aria şi Hanna mi-au plăcut foarte mult. Ca şi în carte. Şi Mr. Fritz arăta ok, părerea mea. Se potrivea cu Aria, anyway. 

În primul rând, în unele locuri, acţiunea mi s-a părut cam grăbită - mai ales în primul episod. Adică, Aria se duce într-un bar, îl cunoaşte pe Fritz şi puţin timp mai târziu, ei se sărută nebuneşte în baie. Mi s-a părut mult prea rapid, mai ales că tipa nu pare atât de... mă abţin. 

Însă Aria mi-a plăcut cel mai mult dintre toate fetele - şi ca aspect şi ca personalitate. Poate şi din cauză că relaţia ei cu Fritz şi toate situaţiile neaşteptate erau... interesante. 

Şi actriţa care o juca pe Hanna mi-a plăcut, chiar se potrivea cu descrierea ei din carte. Şi avea nişte ochi foarte frumoşi o.o. Emily şi Spencer nu mi-au plăcut prea mult, au fost însă ok. Cel mai ciudat lucru a fost însă să văd că Emily era cu o tipă, Maya, iar actriţa Mayei era cu vreo 10 ani mai mare decât ea. I was like... wtf?

Acţiunea a fost ok, chiar daca o unele întâmplări nu semănau cu cele din carte, iar personajele arătau diferit. But it was ok.

Mi-a plăcut. 

The book.

Am citit doar primul volum, într-o seară, din plictiseală maximă. Şi din cauză că voiam să văd cât de mult se aseamănă cartea cu serialul. Desigur, acţiunea iar a fost grăbită între Ezra şi Aria şi mi-a plăcut cum a reacţionat el când a văzut-o în clasă. Oh shit! Mda, funny. 

Stilul în care descrie Sara Shepard e uşor de citit, simplu şi plăcut. Nu te oboseşte şi nici nu e încărcat cu descrieri kilometrice, fără rost. Totul e simplu şi la obiect, iar acest lucru o face aşa de uşor de citit. Nu mi-a plăcut însă faptul că fiecare capitol era din perspectiva uneia dintre fete şi se axa numai pe ce făcea ea. Şi nu se întâlneau aproape deloc până aproape de final, lucru ce mă cam plictisea. Toate primeau mesaje de la A, dar nu vorbeau una cu alta deloc. Şi asta a fost destul de plictisitor, părerea mea. 

Mi s-a părut ciudat şi că, pe copertă, era o fotografie cu actriţele ce le joacă pe Emily, Aria, Hanna, Spencer, iar în carte parcă Spencer şi Emily arătau diferit - parcă una era blondă, dacă îmi amintesc bine.

Cred că întreaga carte a fost mai interesantă din cauza lui A, ea făcând totul mult mai picant şi interesant. Mai ales că A venea de la Alison, iar A ştia anumite lucruri ştiute doar de Alison. Şi aşa fetele se simt încolţite, multe secrete de ale lor fiind cunoscute.

Desigur, tot cel mai mult mi-a plăcut de Aria şi, of course, de Ezra. Le stă bine împreună.

Per total, serialul şi cartea sunt plăcute, drăguţe. I really like them. 

Two can keep a secret if one of them is dead...

Romanul adolescentului miop

Am dat peste cartea lui Mircea Eliade accidental, căutând ceva în cutiile tatei şi, ei bine, el m-a convins să o citesc. Şi fiindcă voiam să îmi ajut un prieten la rezumatul cărţii. El îmi spusese că profa lor de română le spusese să citească cartea în două zile şi să îi facă un rezumat. Şi cum eu am rubeolă, am zis să îl ajut.
Ştiam că Mircea Eliade este un scriitor foarte bun, plăcut şi credeam că şi Romanul adolescentului miop o să fie plăcut. Desigur, nu s-a întâmplat aşa ceva. Sincer să fiu, nu mi-a plăcut aproape deloc cartea.
Primul volum mi s-a părut mult prea plictisitor, gândurile şi frustrările personajului principal nereuşind să îmi atingă sufletul. De asemenea, mi s-a părut stupid cum el zicea că nimeni nu o să îi citească cartea - Romanul adolescentului miop - , dar continua să plănuiască tot felul de lucruri. În fine, conflictele sale interioare nu m-au pasionat şi, el fiind un licean, credeam că o să semene viaţa sa cu a unuia dintre noi. Poate cu a mea. Însă nu.
Singurul capitol care mi-a plăcut cât de cât a fost Corigenţa, când el rămâne corijent la matematică şi spune că nu îi pasă dacă s-a întâmplat aşa ceva. Şi planurile sale de învăţat, pe care nu le respectă absolut deloc. Ăsta a fost singurul lucru pe care l-am întâlnit în viaţa mea, în rest nimic.
Şi faptul că se ducea la curve să şi-o tragă. Really? Trebuia să fie 20 de pagini pe tema asta? Şi că el se simţea murdar după ce şi-a tras-o cu aia. Dar de ce s-a mai dus şi a doua oară? Mda. La luminile roşii, bordelurile.

Cartea a doua, Gaudeamus, parcă a fost puţintel mai plăcută decât prima. Poate şi pentru că a fost mai mult dialog :-". Şi pentru că mi-a plăcut foarte mult de Nişka, a fost personajul care a însufleţit întreaga acţiune. Bine, şi Bibi şi Andrei şi Nonora au fost în regulă. Însă Nişka a fost favorita mea. Nu mi-a plăcut însă concepţia pe care o avea personajul principal asupra transformării prin care trecea Nişka: cică o modela după propriul plac. Mi s-a părut o idee nebunească.
Şi finalul. Ea îi spune - mă rog, insinuează - că ţine la el, că îl vrea alături de ea şi el rămâne ca tâmpitul în casă, încuiat timp de doi ani, deşi Nişka îi era 'dragă'. Îi trimite până şi jurnalul său, însă nimic. Yeah, I was kind of pokerface. Şi el credea că iubirea e un sentiment mediocru. :| Okay, la el totul era mediocru. Nu mi-a plăcut defel finalul. Nişka se căsătoreşte şi el pleacă din oraş, lăsând în urmă toate amintirile, începând o nouă viaţă departe de fostul el. Dislike. Cam tâmpit...

Per total, am fost cam dezamăgit de întreaga operă şi nu mă aşteptam să îmi displacă atât de mult.
Sper că nu am jignit pe nimeni cu acest comentariu asupra acestul roman, însă aceasta e părerea mea sinceră asupra lui.

Vreau să citesc curând De veghe în lanul de secară, care sper să îmi placă mai mult.

Şi am rubeolă, am menţionat nu? :)). Fără şcoală, but I look like shit. Cu buliniţele astea mici pe mâini, picioare.. En fin, corp. Dots, dots.

Au revoir.

Wind of change.

Ştiu, nu am trecut de mult pe aici şi nu am de gând să explic de ce nu am mai trecut pe aici fiindcă nu are rost şi nu cred că i-ar păsa cuiva. Bine, poate i-ar păsa.

Nu cred că am o idee pentru acest post şi, probabil, am să improvizez, ca de obicei.

Probabil unii au văzut că am schimbat titlul blogului, precum şi tema. Sincer să fiu, Back in black a fost titlul blogului atât de mult timp încât sunt sigur că am crescut cu el, dar era nevoie de o schimbare. Îmi trebuia una fiindcă şi eu m-am schimbat de acum câţiva ani. Aşa că Wind of change mi se pare potrivit - pentru blog şi pentru viaţa mea personală, de asemenea. Totul trece prin schimbări masive, deşi nu le simt atât de mult. În plus, melodia din titlu, de la Scorpions - deşi cred că ştiţi - e favorita mea. Îmi place atât de mult, e atât de frumoasă.

Tema, ei bine, am schimbat-o fiindcă fosta temă, Crazy monsters, era una pentru children şi îmi place să cred că am depăşit faza de copil. Bine, nu în totalitate fiindcă sunt ameţit şi foooarte copilăros. Probabil că aşa o să fiu şi la treizeci de ani, who knows. Însă, să spunem că blogul a depăşit tema de copil, că s-a plictisit de monstruleţi. Nu-i aşa, WoC? De asemenea, îmi e dor de primăvară, foarte dor chiar. Cât am stat în Germania, am văzut numai zăpadă - zilnic ningea, era frig sau ceaţă. Îmi e dor de copacii înverziţi, de soarele ce îşi aruncă timid razele asupra pământului îngheţat. În fine, îmi e dor de tot ce reprezintă primăvara.

*

De pe la început - bine, nu chiar început - am dorit să vă povestesc câte ceva despre castelul din imagine. Ei bine, numele său este Neuschwanstein şi se află în Hohenschwangau, în partea de sud-vest a Bavariei. Castelul a fost construit în stilul romantic de către Ludovic al doilea al Bavariei ca un omagiu pentru Wagner. De asemenea, castelul a fost construit din banii personali ai lui Ludovic, fără să se atingă deloc de banii statului.

Castelul Neuschwanstein este unul dintre cele mai frumoase monumente ale Germaniei, fiind pe locul întâi şi, de asemenea, este cel mai vizitat din întreaga ţară. De aceea, castelul este închis doar trei zile pe an - parcă - , vizitatorii dorind să-l viziteze zilnic.Tot din cauza nenumăraţilor turişti, durata turului s-a scurtat, acesta durând aproximativ 30 de minute, timp în care vizitezi doar câteva încăperi - dormitorul lui Lugwig, grota, sufrageria, Hall of Singers, bucătăria şi sala tronului. Că tot am pomenit de sala tronului, ea este cu adevărat minunată, având nenumărate picturi şi un candelabru imens, dar e ceva ciudat la ea. Nu are tron. Da, ei bine, el nu a fost niciodată terminat, aşa că Sala tronului e fără tron :]]. Grota este un remake, ea fiind o încăpere asemănătoare unei peşteri şi destul de îngustă. Se aseamănă cu o grădină de iarnă. Oricum, foarte frumoasă. The Hall of Singers este cea mai mare sală din întreg castelul unde se organizau diferite spectacole de teatru şi, dacă nu mă înşel, încă ce mai organizează tot felul de spectacole. Pe pereţii scenei sunt nişte picturi cu adevărat magnifice, ce m-au surprins. De asemenea, patul împăratului e minunat. Nu, nu că m-aş arunca în el să mă culc, dar sus, pe el sunt nişte sculpturi migăloase în stil gotic la care au lucrat oamenii patru ani. Mult de tot.

Am uitat să vă spun ceva - un lucru ce m-a impresionat enorm. Neuschwanstein este modelul după care s-au luat arhitecţii de la Disneyland când au construit castelul din Frumoasa şi Bestia. Am rămas profund impresionat de această chestie - nu ştiu de ce, dar mă gândesc cât de frumos este încât a fost admirat de francezi. Da, eu l-am văzut iarna, când o parte din el era în consolidare, dar sigur o să mă duc să îl văd şi vara, în întreaga lui măreţie.

De asemenea, castelul are 200 de camere, însă  doar 15 au fost cu totul terminate, din păcate. Mi-ar fi plăcut muuult să locuiesc în el.

Neuschwanstein se află pe vârful unui deal, în apropiere de Castelul Hohenschwangau, locul unde a copilărit Ludwig. Se află în acelaşi oraş, de altfel. Desigur, Hohenschwangau nu este atât de spectaculos precum Neuschwanstein - care impune foarte multă autoritate şi care te lasă cu gura căscată când îl vezi. După cum am spus, e pe vârful unui deal ( Neuschwanstein ) şi, pentru a ajunge acolo, poţi să mergi pe jos circa 30 de minute sau să mergi cu autobuzul sau să mergi cu trăsura. Eu am mers cu trăsura fiindcă autobuzele nu circulau în ziua respectivă şi era destul de frig pentru mersul pe jos. A fost frumos, oricum.

Biletul doar pentru Neuschwanstein costră 12 euro, iar pentru ambele castele ( Neuschwanstein şi Hohenschwangau ) costă 24 de euro - din câte ţin minte. Copiii sub 18 ani intră gratuit. :)

Oricum, eu vă recomand din inimă să vizitaţi castelul Neuschwangau, e cu adevărat minunat.

Cam atât pentru astăzi, sper că a fost un post constructiv şi plăcut.

Au revoir.

Vacanţă

Aşadar, am făcut nişte noi poze şi e mai uşor să le pun aici şi după pe zup.
Dacă aveţi păreri, puteţi să îmi lăsaţi cometarii mai jos : )

 

Aştept păreri, dacă sunt desigur :)

ANUNŢ, ANUNŢ!

Am auzit - îmi spusese o păsărică.. wtf? :)) - că anumite persoane ce trec pe aici au Tumblr. Aşa că, lăsa-ţi-mi şi mie linkul mai jos şi, promit, că vă dau follow. : )
MERRY CHRISTMAS!

Crăciun :)

Bună, bună. E Crăciunul, aşa că sunt nevoit să vă spun SĂRBĂTORI FERICITE! Să vă aducă moşu' tot ce vă doriţi şi să vă distraţi în vacanţă... Că deh.. abia s-a terminat un semestru scurt şi urmează unul şi mai lung. Anyway, hai să nu mai vorbim despre şcoală că, personal, mă face să vomit.

Sincer, nici nu ştiu ce aş putea scrie în acest post. De Crăciun am primit tot ce am dorit, în mare electronice, haine, dulciuri.. Ştiţi şi voi. Deci nici despre asta nu am ce spune. Chiar nu am.

Mă bucur enorm că e vacanţă. Nici nu vă imaginaţi. Am scăpat într-un final de şcoală - mă dispera; abia aşteptam să vină. Şi acum sunt şi mai fericit că pe 29 decembrie plec în vacanţă în Germania, la snowboarding. E o tradiţie let's say şiii, desigur, că sunt nerăbdător. O să vizitez şi multitudinea de castele minunate din Deutschland - mă rog, nu pe toate, vă daţi seama, dar câteva, da. Şi abia aştept să fac fotografii. Să le fac fotografii, actually.

De asemenea, în acest post de Crăciun doresc să îi cer scuze şi lui Abbeh - şi tututor - pentru absenţa mea îndelungată de pe messenger, dar mi-am schimbat id - ul şi nu prea mai intru pe cel pe care îl ştiţi. Nu aveam descărcat multi messenger, dăăăh. Dar îl iau mâine de pe net şi o să mă ' prindeţi ' :)). Aşa că ÎMI CER SCUZE, LUME!

A trebuit să mă uit pentru istorie la un film destul de... neinteresant, după părerea mea. Kings speech, cred că îl ştiţi. Şi cum a fost un fel de temă, desigur că nu mi-a plăcut. Bertie ăla mi s-a părut aşa... mă abţin şi am stat două ore şi ceva să mă uit la el cum se ceartă cu toţi şi cum încearcă să vorbească fără a se bâlbâi. Era logic că se bâlbâia fiindcă, când era mic, se forţase să scrie cu dreapta când era, de fapt, stângaci. Când forţezi creierul să facă ceva, ajungi să devii ca Bertie. En fin, mi-a plăcut doar când înjura. Chiar m-a amuzat cu câtă uşurinţă spunea înjurăturile.

Ce să mai zic? Ah, da, îmi place să ' cotrobăi ' pe tumblr. Actually, I love tumblr. E genial :]]

Hmmm.. and now, fiindcă mi-e lene să pun pe zup nişte fotografii mai recente, am de gând să le pun acişa şi, dacă aveţi păreri, ştiţi ce trebuie să faceţi.

luminiţăă. luminiţăăă. luminiţăăăă.

macro.

Aşa, cam atât momentan. Nu ştiu când am să revin, dar nu prea curând, presupun. Şi îmi pare rău, dar am şi eu o viaţă - cum sună asta :)).

Săbători fericite tuturor şi un an nou fericit!

Sangele tau este cerneala mea - Capitolul 13

Nu stiu ce a patit Zupul si nici nu am avut timp sa ma informez prea bine - fiind mult prea ocupat. Insa am scris mai demult capitolul 13 la povestea sus mentionata si, pentru fani ( daca sunt ), am sa-l postez aici. Lecturision plăcuta.

13

-         - Eşti Ryan, nu? am întrebat, cu vocea uşor tremurândă.

-          -Şi tu Cheryl, mi-o întoarse el imediat. Ce cauţi în visul meu? Sau, ca să fiu mai exact, ce vrei de la mine? Sunt un înger căzut, nu îţi pot oferi prea multe.  

Nu părea impresionat că mă aflam în faţa sa şi de ce ar fi? El era o creatură supranaturală şi, probabil, un şaman nu-l speria mai deloc. Vocea îi era impasibilă, iar privirea sa rece era proptită asupra-mi. Poate că voia să mă intimideze sau ceva similar, dar se pare că nu îi reuşea atât de bine pe cât îşi propunea. Totuşi, eu mă aflam acolo cu un scop şi nu aveam de gând să mă las speriată de un înger căzut.

Cât de mult se pot schimba lucrurile în două spătămâni! Am ajuns să cred în îngeri, demoni, spirite, vrăjitoare şi şamani şi să accept aceste lucruri atât de uşor încât mi se părea ireal. În câteva săptămâni, am reuşit să îmi schimb radical viaţa. Radical! Mama mea era un fel de înger, un heruvim, tatăl meu fusese omorât de un Călău – un spirit ciudat – iar iubitul meu era un înger căzut ce voia să-şi dea viaţa pentru un spirit. Interesantă poveste, aşa-i? Clar n-aş fi crezut aşa ceva acum câteva zile.

-          -Ştiu că eşti prieten cu Ace. Şi mai ştiu că nu vrei să îşi dea viaţa pentru Aileen. Când are de gând să facă asta? Sunt sigură că ştii, am spus, încruntându-mă.

-          Şi de ce te-aş ajuta? a răspuns, acru, zâmbind ironic.

Deci juca dur. Dar ştiam ce să spun pentru a-l convinge să mă ajute.

-          -Pentru că ţii la Ace şi pentru că n-o poţi suferi pe Aileen. Nu ştiu ce a făcut tipa aia pentru a te enerva, dar sunt sigură că nu îţi place. Şi nu ţi-ai dori nici în ruptul capului să se sacrifice Ace. Mai am alte motive? Nu cred. Aşa că, haide, scuipă tot că n-am o viaţă.

-          -Să ştii că nu mă aşteptam să fii aşa, Flanderg, a râs Ryan. Păi... am vreo altă posibilitate? Văd că dacă nu te-aş ajuta, ai fi capabilă să mă împuşti. Deja ştiu că sunteţi prin Norvegia, iar Ace plănuieşte să facă acest lucru în, aproximativ, o săptămână. O să vorbesc cu un prieten, Maddox, să vă aştepte în Ivujivik şi să vă preia de acolo.

Am zâmbit satisfăcută şi am dat să întreb altceva, dar am simţit cum mă sufor. Imaginea roşcatului devenea din ce în ce mai întunecată, iar urletele sale semănau cu nişte şoapte. Nu ştiam ce mi se întâmplă, nu înţelegeam de ce ochii mi se închideau precum nişte porţi uriaşe de piatră. Ce păţeam? Muream? Nu ştiam. Ştiam doar că mă cufundam într-un întuneric profund, ce mă trăgea tot mai adânc în el.

Aşa era moartea?

Nu ştiam cât timp trecuse de când mă cufundasem într-un întuneric adânc din care nu puteam să ies. Însă, am simţit cum apa îmi era scoasă, cumva, din corp şi am început să tuşesc. Simţeam două braţe puternice încolăcite în jurul trupului meu, iar gâtul mă ardea teribil. Nu îmi puteam deschide ochii şi corpul nu mi se mişca. Eram ca şi paralizată.

-         - Cher, Cher, deschide ochii. Eşti în siguranţă, s-a auzit o voce atât de blândă şi asemănătoare cu una foarte cunoscută mie. Desigur, în tonul persoanei respective puteam simţi şi o oarecare durere, câte un scâncet făcându-se auzit din când în când.

Când am deschis ochii, am văzut chipul întunecat de durere al lui Shawn. Se strâmba de fiecare dată când dădea din aripi, iar în aer am simţit un miros puternic de sânge. Din neatenţie, am pus mâna pe spatele său, iar el a gemut. Imediat ce mi-am retras palma, am văzut pete de sânge pe aceasta. Era rănit? Ce păţise? Am fost cuprinsă de o teamă nefirească şi am început să ţip să se oprească, să nu mai zboare. Desigur, acest lucru era imposibil fiindcă el zbura pe deasupra apei, printre bucăţile imense de piatră. Lacrimile au început să-mi curgă pe obrajii înroşiţi şi nu puteam înţelege de ce plângeam. De când îmi păsa atât de mult de Shawn? De fapt, de când era el bun? Dar erau întrebări fără răspuns. Îmi păsa mult prea tare...

Vreo zece minute mai târziu, Shawn a aterizat pe o pajişte din Norvegia. Luna lumina iarba fragedă, iar vântul ne răvăşea părul. Acesta m-a lăsat cu grijă pe pământ şi apoi s-a prăbuşit precum un bolovan, muşcându-şi mâna pentru a nu ţipa. M-am cutremurat când l-am văzut zvârcolindu-se şi încercând să se controleze. Ştiam prea bine că îl doare şi nu puteam rămâne indiferentă. M-am trântit lângă el, punându-mi o mână în părul său, iar el mi-a aruncat o privire încărcată de suferinţă. L-am întrebat şoptit, cu lacrimi în ochi, ce pot face. Desigur, răspunsul a venit imediat, urmat de un ţipăt. Trebuia să îmi folosesc puterile. Nici măcar nu ştiam cum funcţionează şi trebuia să îmi salvez un fost duşman. M-am uitat la aripile sale negre, ce vibrau dureros şi am văzut cum sângele îi ţâşnea din locul de unde îi ieşeau instrumentele de zbor. Mi-am pus mâinile deasupra rănilor şi m-am gândit la un spate puternic, sănătos, mirific din cae ieşeau două aripi negre, întunecate. Am încercat să vizualizez acest lucru şi, pentru a amplifica imaginea, m-am gândit la aripile lui Ace. Lungi, albe, falnice. O lumină puternică a ţâşnit din palmele mele, învăluind întregul corp al lui Shawn. Simţeam puterea pe care o emanau şi am zâmbit slab, încercând să continui să transmit puterea respectivă. L-am văzut pe Shawn cum se relaxează şi am oftat fericită când am observat că şi rănile i s-au închis. Perfect. Încet, mi-am retras mâinile şi l-am privit din nou pe băiat.  Stătea nemişcat pe pământ şi m-am speriat pe moment, dar apoi am realizat că doar adormise. Eram foarte fericită fiindcă reuşisem să îi salvez viaţa lui Shawn, deşi nu înţelegeam de ce îmi păsa atât de mult. Oare era din cauză că şi el îmi salvase viaţa? Mai mult ca sigur. Nu am stat să-i admir corpul şi am privit în jur, întrebându-mă unde ne aflam. Sigur eram în Norvegia şi ne aflam aproape de mare fiindcă puteam să aud valurile ce se spărgeau de stânci. Însă unde erau ceilalţi? Nu aveam nici cea mai vagă idee, iar luminile unui oraş nu se vedeau. Perfect, eram cu un om leşinat sau adormit într-o câmpie părăsită, noaptea şi tocmai în Norvegia! Minunat! M-am sprijinit de Shawn, oftând, şi mi-am închis ochii pentru câteva secunde. Ştiam că nu puteam să stăm toată noaptea aici, dar momentan eram lipsită de idei.

-          -Cheryl! Shawn!

Strigătele respective m-au făcut să-mi deschid ochii câteva zeci de minute mai târziu. M-am ridicat ca arsă în picioare şi atunci mi-am văzut prietenii. Cu toţii veneau alergând înspre noi, iar Charlotte mi-a sărit în braţe, precum şi Lizzy. Sebastian s-a apropiat de Shawn şi l-a analizat preţ de o secundă. Desigur, nu vedea nimic pe întunericul acela. Însă ceva a început să strălucească şi, incredibil, acea lumină provenea din trupul brunetului. Atunci ochii mamei şi ai lui Sebastian s-au mărit şi amândoi s-au întors suprinşi înspre mine.

-          -Ce i-ai făcut, Cheryl? a întrebat Sebastian cu o voce relativ disperată. Nu înţelegeam dacă era bucuros sau, mai degrabă, nervos.

-          -Nimic... am reuşit să şoptesc speriată. Ce are? am întrebat, mai apoi, mult mai interesată de răspunsul pe care aveam să-l primesc.

-        -  Era un demon, iar acum o aripă îi este la fel, iar cealaltă de înger, spuse mama încercând să nu se implice emoţionat. Nu s-a mai întâmplat niciodată aşa ceva.

Liniştea s-a aşternut ca o pătură asupra noastră, iar toţi îl priveau temători pe Shawn, de parcă era un exponat rar la un muzeu. Începeam, încetul cu încetul, să mă enervez teribil. Cum puteau să stea şi să-l privească, fără ca să-l ajute măcar puţin? Nesimţire! Am început să ţip la ei să-l ajute, iar Lizzy mă privea oarecum şocată. Nu ştiam – sau, de fapt, ştiam ce crede, dar nu îmi păsa – ce voia de la mine, însă trebuia să avem grijă de Shawn. Era prioritatea numărul unu. Şi, desigur, trebuia să ajungem în Trondheim. Josh şi Sebastian l-au purtat în braţe pe Shawn până ce am ajuns lângă o autostradă, unde am văzut-o pe Serena lipită de un SUV. Părul roşcat îi era răvăşit, iar ochii i s-au mărit când l-a văzut pe brunet. Era ciudat să vezi un om cu aripi lângă autostradă aşa că, grăbindu-ne, l-am băgat pe băiat în maşină. Sebastian a accelerat, automobilul plecând spre Trondheim.

-          -Cum naiba ai făcut asta? m-a întrebat Serena, în timp ce privea aripile lui Shawn.

-          -Habar n-am. Era rănit fiindcă şi-a rupt sigiliul pentru a mă salva... Dar stai, mama şi Sebastian de ce nu au nimic? am întrebat, la rându-mi, agitată.

-          -I-am vindecat eu. Dar aripile lor s-au retras acum în piele, fără să mai fie pus sigiliul. Nu o să mai aibă astfel de probleme, dar nu înţeleg de ce aripile lui Shawn rămân aşa – ce să mai spun despre culoarea lor...

L-am privit pe Shawn, ce stătea întins pe o banchetă. Chipul îi era alb ca varul şi abia dacă i se observau mişcările pieptului când respira. Trebuia să recunosc, situaţia sa era ciudată şi, de ce nu, dificilă. Nu ştiam ce păţise şi, în plus, nimeni nu înţelegea aşa ceva. Era ciudat pentru noi toţi.

Am oftat. Ce aş putea face? Nimic, deja am făcut destul, probabil.

-          -Şi ce ai făcut cu tipul ăla, Ryan? m-a întrebat Charlotte puţin mai târziu.

Am stat să le explic cât mai pe scurt totul şi apoi tăcerea s-a lăsat, din nou, asupra noastră. Nimeni nu avea chef de vorbă, iar toţi păreau obosiţi. Aş fi vrut să-i trag la răspundere pentru întâmplarea petrecută pe feribot. Să le spun că din cauza lor Shawn a păţit ce a păţit. Nu ştiam ce s-a petrecut cu exactitate, dar eram sigură că fusesem părăsiţi. Şi nu înţelegeam de ce, dar preferam să închid cazul spunând că a fost un accident.

Două ore mai târziu, am auzit un geamăt prelung şi mi-am deschis ochii agitată. Nu realizasem că am adormit, dar puteam spune că cele câteva ore de somn m-au refăcut. Aveam din nou energie şi păream mai... vie. Mi-am fixat privirea asupra lui Shawn şi l-am văzut cum îşi deschide lent ochii şi se ridică în fund. Cu grijă, Charlotte îl ajută şi inima începe să îmi bată mai tare, bucuria umplând-o. Şi-a revenit şi eram cu adevărat fericită. Buimac, se uită în jur, neînţelegând ce se întâmplă.

-          -Ce? a reuşit să articuleze când şi-a privit aripile.

Nimeni n-a mai spus nimic, iar eu am privit tăcută şi şocată cele două aripi atât de diferite. Aveau, oare, să rămână aşa permanent? Nici nu ştiam ce să îi răspund. Am ridicat din umeri şi am observat-o pe Serena cum răsfoieşte agitată o carte veche. Câteva pagini se rupeau şi cădeau pe jos, dar ei nu îi păsa. Parcă avusese o revelaţie şi căuta un răspuns vital în călătoria noastră. Privind ciudat, Shawn îşi fixă privirea asupra mea şi am rămas suprinsă când i-am văzut ochii. Am scos un sunet ciudat, uimit când i-am văzut.

-          - Are... Un ochi roşu şi altul negru... am şoptit şocată.

-          -POFTIM? Glumeşti, nu? ţipă Shawn înnebunit şi luă telefonul lui Lizzy pentru a se privi.

Desigur, gestul său a fost amuzant, dar şi exasperat. Probabil că era ciudat să fi atât de... colorat.

-          -Sunt spurcat. Parcă s-a jucat un pictor cu culorile pe mine, articulă nervos.

-          -Gata! Am găsit. O să fii supus unui test, Shawn, a intervenit Serena zâmbitoare. După faţa ei, părea să fie o veste bună.

-       -  Ce e, Serenka? Spune. Nu am putut să nu observ că îi spusese numele în norvegiană – sau aşa credeam. Oricum o fi fost, suna foarte bine şi aşa. Şi, desigur, nu am putut să nu observ exaltarea lui Shawn.

-          -Ai salvat-o pe Cheryl de la moarte, iar acesta a fost considerat un lucru bun de către îngeri. Aşa că ţi-au făcut o aripă albă din cauza gestului tău frumos, iar dacă vei continua să fii de partea binelui, atunci o să devii înger. Iar ochiul roşu este simbolul bunătăţii, al sacrificiului tău, iar cel negru este cel al întunericului. De fiecare dată când faci ceva bun, o pană neagră o să devină albă, iar dacă o să faci ceva rău, o pană albă o să devină neagră. Într-un final, când ambele aripi vor fi de aceeaşi culoare, ţi se va hotărî soarta.

Liniştea s-a lăsat în maşină şi l-am putut vedea pe Shawn gândindu-se. După mine, era minunat dacă devenea înger. În fond, nu era deloc o persoană rea, ci a fost împins de ceilalţi spre tărâmul malefic. Îmi părea rău pentru el, sinceră să fiu. Era trist...

-         - Şi dacă aripile mi se fac negre? întrebă el liniştit.

-        - O să mori.

End of the ch.

Scuzati problema liniilor de dialog, dar nu stiu ce naiba s-a intamplat cand am dat copy/paste din word.

/

Saturday.

Nu stiu de ce, dar simt ca viata imi e mancata de scoala. Yeah. Fa  aia, invata la aia, ai test la ailalta. Ma p*s. Nu am chef sa invat nimic, sa repet la ceva. Sunt atat de obosit incat nu-mi trebuie. Asa ca, astazi, am hotarat sa ma relaxez. Dupa ce vineri seara am stat pana la vreo 2 treaz sa fac niste fise la mate, am avut bucuria de a ma trezi la 10 si ceva azi. Mult avand in vedere ca in ultimul timp ma trezesc la opt. Am lenevit in pat cam o ora, intrebandu-ma ce sa fac, dar fiindu-mi prea lene pentru a ma misca. Asa ca am stat sa joc Angry Birds - jocul ala e chiar... culmea! cum sa nu fie saracile pasari angry daca dai cu ele in diferite chestii?. Anyway.Apoi, lent m-am ridicat din pat si m-am dus in bucatarie unde am stat sa mananc cereale si sa citesc un articol - FOARTE interesant despre premonitii si unul despre telekinezie. Imi trebuie si mie chestii paranormale din cand in cand, nu? :)) Ma rog, planuiesc sa va povestesc despre ele in viitorul apropiat care nu stiu cand e.
Pe la 3 am iesit si eu din casa si am mers pana in parc sa ma intalnesc cu niste prieteni - dar care nu au mai putut veni din cauza ca s-au dus la nu stiu ce film. Twilight parca. IDK. Asa ca am mers cu alti doi prieteni la mall. Sau, ma rog, ei erau acolo. Si ne plimbam noi prin magazine si nu gaseam nimic si ne era atat de somn si.. mda. It was boring, dar macar nu a avut vreo legatura cu scoala. Am pus ochii si pe un obiectiv pentru un Nikon D5000, dar, desigur, mi-a fost prea lene sa-l analizez.
Si acum stau in pat, ascultand muzica, si band o cana de ciocolata calda. Relaxare totala. Si cand ma gandesc ca luni am test - sau teza - la informatica si trebuie sa invat jumatate de caiet... Eh. Maine o sa am ce face :)). Plus germana. Oh, da, tema la meditatii. Die Hausaufgabe.
Gata. Am scris destul. :))

Mrr.

De asta data ma revolt impotriva istoriei! Mda, imi placea pana... saptamana trecuta, kind of, cand ni s-a schimbat profa si a venit o vaca. Preda ca un cur, asculta mai mereu si are pretentia sa stim TOT chiar daca nu sunt pasionat si nu vreau sa stiu atata. E oribil.
In fine. Sunt in drum spre scoala so nu pot scrie foarte mult. Probabil ca o sa revin cu un alt post legat de un alt subiect MULT mai interesant ( va garantez ) ori aici ori pe The Monster.Dar acum sunt prea ocupat cu scoala.
Asadar, ne vedem.
Roar.

REVOLTĂ!

Cui îi trebuie biologia?! Mda, încep cu o nouă revoltă personală legată de * ta daaam * BIOLOGIE!  Nu înţeleg cui îi trebuie să ştie celula şi toate cele. Doar nu o să te oprească cineva pe stradă să te-ntrebe cum se mai numeşte ADN - ul sau ceva legat de mitocondrii. Mda. En fin.
Am dispărut şi aici s-a întreiat scurta mea revoltă (:

Party.

Aşadar, revin destul de rapid. Nu o să fie un post lung si am sa scriu fara diacritice - mi-e prea lene si m-am obisnuit fara ele. Asa.

Cred ca am innebunit!

Da. Desigur. De ce? Fiindca, ei bine, anul asta ni s-au schimbat muulti profi si poti spune ca este un nou inceput - gen clasa a noua. Nu ii cunoastem, nu stim cum vor reactiona etc. Si, colac peste pupaza, am poimaine o petrecere la care trebuie sa merg, iar pentru asta trebuie sa absentez de la scoala. Cred ca ati inteles ce voiam sa zic. Da, nu ar fi o mare problema pentru mine, insa am doua ore de matematica in ziua respectiva si am o nota destul de mica in catalogul personal al profei. Asa ca, presupun, intelegeti de ce sunt atat de... speriat, let's say. Nu vreau sa-mi treaca respectiva nota  si mi-e oarecum frica. Yap, e o petrecere pe liceu let's say si, well, toti profii stiu de ea - ni s-au scurtat si orele pt. ea. En fin. Nu inteleg de ce ma tem de asa ceva - GOSH! Pur si simplu nu sut copilul problema astfel incat sa imi treaca nota din rautate. So.. I'll stop here.
Probabil va plictisesc cu plictisoseniile mele.
See ya.

Autumn.

După o lună de absenţe şi absenţe şi absenţe, m-am gândit să îi dau viaţă din nou acestui blog. Dacă mai e aşa ceva că eu, ei bine, n-am mai avut timp să mă ocup deloc de el. De ce? Şcoala, într-un cuvânt. V-am mai spus cât de mult pot să urăsc chimia? Da, o detest! Nu înţeleg nimic, dar nici nu mă chinui. De ce nu o înţelege lumea că mie NU îmi place materia asta şi că NU o înţeleg deloc? Şi, desigur, din cauza acestor nu - uri e clar că NU vreau să-mi bat capul cu ea. De fapt, ar fi o pierdere de timp. În fine, nu o să stau să vă spun cât de mult nu îmi place mie această materie fiindcă nu poate fi scoasă din programă.
Aşadar, am să încep prin a spune cât de mult îmi place toamna ( yeah, voiam să dezbat tema fumatului, dar nu am de ce - fiecare poate face ce vrea cu propria viaţă ) . Acest anotimp este atât de minunat din toate punctele de vedere. Îmi place la nebunie să ies să mă plimb şi să sar în mormanele cu frunze din parc - tot copil am rămas, nu? De asemenea, toamna se pot face nişte fotografii extrem, dar extrem de reuşite. Pur şi simplu, totul se datorează faptului că frunzele au o culoare atât de frumoasă. Însă nu îmi place toamna din cauză că răcesc tot timpul. STUPID.
Şi acum că sunt răcit cu ce credeţi că îmi pierd timpul? Cu papercraft uri. Yap, i-am făcut aseară pe Sebastian, Alois şi Ciel din Kuroshitsuji şi acum vreau să-l fac pe Lelouch din Code Geass. Mda, se pare că plictiseala mă afectează destul de tare, dar arată chiar drăguţ păpuşicile alea :]].

Ce am mai făcut în ultimul timp?

Păi, având în vedere că am stat acasă o săptămână, am avut ocazia să citesc mai multe mangauri. După cum era de aşteptat, am fost atât de ' atent ' încât nici nu le mai ştiu numele. Desigur, nu erau atât de interesante încât să îmi fi captat atenţia ATÂT de tare, dar au fost digerabile, mediocre. De asemenea, am încercat să citesc Moartă pentru toţi din seria Vampirii Sudului, dar, desigur, nu am prea avut mare succes. Sunt pe la jumătatea cărţii şi nu am nici un chef să mai parcurg vreun rând. Lenea.

Şi din cauza LENII, am să mă opresc aici cu acest post destul de scurt şi fără conţinut. Pur şi simplu, n-am chef. Şi totuşi am tone de lucruri de făcut - pentru şcoală, hobbyuri şi să scriu nu ştiu câte capitole - , dar nu am starea necesară pentru a face ceva.

Au revoir.

Nikon D5000

DA! Mi-am luat acest aparat foto ieri şi pot spune că îl ador. Yeap, e genial, face pozele super okay, iar acum am doar un obiectiv 18 - 55 parcă :-?.
Anyway, revin cu un edit ( poate ) cât de curând posibil. :)

School.

Cred că aş putea să încep deja să mă plâng de vastul subiect numit şcoală. Yes, aş putea fiindcă, după câteva săptămâni, m-a terminat - fizic şi psihic.
În primul rând, mi s-a schimbat profa de fizică şi now e o idioată în toată regula. Are şi certificat de proastă. Vrea să ştim, să facem, să dregem şi eu nu ştiu deloc fizică. Yeah, nu mi-a plăcut şi fiind simpatizat de profi am avut medii mari. Anyway, când a aflat că jumătate de clasă este praf la fizică, a rămas interzisă săraca profă - lucru, care, desigur, ne-a provocat râsul.
Avem prea multe ore, extrem de multe. Şapte minimul şi vă daţi seama ce lene ne e la ultimele ore, când suntem rupţi, sfârşiţi. Mai am şi două ore de chimie în aceeaşi zi, una după alta. TEROARE.
Şi de anul ăsta s-a schimbat şi profa de germană, venind una tânără, dar proastă. Anyway, considera că toţi ştim germana de 5002323824 de ani şi începea să vorbească în limba aia ca şi cum am fi înţeles. Yeah. SUNTEM ÎNCEPĂTORI BĂ!
Anyway, pot spune că sunt în cea mai nebună clasă evăr - că nu cade zilnic un elev cu o bancă. Yaps, un coleg stătea pe bancă şi a căzut cu ea :]]. De asememenea, altul a primit un burete în cap şi acum are un semn de toată frumuseţea pe frunte. ROŞU, contrastant cu tenul alb. Şii. Da, acelaşi tip a căzut în coşul de gunoi :]].
O, da. Cum să uiţi că ai oră şi să stai pe terenul de baschet în acea perioadă? EU pot să fac asta :]]. Uitasem că am mate şi am stat să joc basket, iar profa se uita la mine şi zâmbea. Hehe. I'm ă hero.
Şi am uitat să menţionez, cumva, că urăsc aparatele dentare? Yes. Nu-mi plac ( şi de aia n-am purtat - nu că aş avea nevoie, dinţii mei sunt drepţi ) şi nu o spun de fiţă, ci că unei fete din clasă îi rămăsese o spaghetă în el! CÂH. BLEAH. YOU KNOW.
Deci, ce pot spune? Doar că a început şcoala cu toate temele ei ( munţii ) , cu momentele funny în care râzi ca prostul şi .. mă rog, au început momentele de neuitat. Nu ştiu de ce, dar îmi place, chiar dacă am multe teme + meditaţii la germană. it's kinda fun. E prima dată când spun că-mi place la şcoală.
Anyway, bye.

HAHAHAHA - mojojojo :))))